Ce face un doctor când nu doarme?

O noapte trecută, de ianuarie. Unu și ceva să fi fost.

Eu, vreo cinci tărgi, pe vremuri, azi “strikere”, corect stretcher, împrejur.

Lumina prea albă, prea cald mi se pare. Îmi simt toracele, gol. La ușă așteaptă cel puțin, patru. Alerg printre ei ca-ntr-un cerc. Îmi pare, uneori, că sunt lașă. Nu-i mai privesc. Îmi simt corpul țintuit între eu, și eu, dar eu, Când? Bine că nu țipă niciunul. Asta era cu adevărat, rău. Fac tot ce pot, cum știu, cât pot.

Instinctiv mă-ntreb uneori, ce-or căuta aici, la ora asta?! Apoi printr-un minim efort de imaginație mă gândesc la ai mei. Mama, tata, sora-mea, bunicile mele. Dacă în locul tuturor, ar fi ei? Și-mi reiau glasul, gândul bun, mă mai scutur de cate-un zâmbet și mângâiere. De nu mi-ar dispărea intinctul ăsta, Doamne! Să-l păstrezi.

Scriu atât de repede câte un consult să reduc timpul de așteptare al privirilor. Înțeleg acum de ce ajung doctorii să scrie atât de urât. Creierul le e mereu înaintea pixului.
Când iți croiești drum, te și-ntrebi dacă ești unde trebuie.
Un radio în surdină mai amestecă lin încăperea cu gânduri și-așteptări. Frank Sinatra. My way! Dumnezeu trimite muzică bună. La-ntrebari!

By | 2017-01-17T21:41:55+00:00 17 Jan 2017 9:41 PM|Blog|0 Comments

Leave a Reply