Rezerva 20

Deschid o ușă. 20 e deasupra. Parc-aici să fi fost!

Miroase proaspăt. E atât de curat și echilibrat coloristic totul, încât nici ultima urmă de oboseală nu îndrăznește să-i clatine balanța.

Sunt deja pe holuri de vreo 13 ore. Mă așteaptă încă pe-atât. Mă educ să tratez fiecare zi ca pe-o întâmplare unică. N-o grăbesc să nu-i sar detaliile. Instinctiv, când mi-e prea dor, prea greu ori prea nebine, gândul aleargă timpul. Trag de hățuri și mă domolesc. Aștept secundele să vină la rând. Praful de stele și surpriza să le adun.

Deschid o ușă. 20 e deasupra. Parc-aici să fi fost! Două paturi pe stânga, o chiuvetă mică și ușa dinspre baie, pe dreapta. În față, fereastra câș, pe o latură de trapez. Știu c-a plouat! Pe primul pat stau așteptând primele înțepături din glezne, semn că-mi voi recupera picioarele și bea apă pe săturate. Coapsele îmi atârnă inerte, grele…atât de grele! Mișc cearșaful și zăresc încă pete de iod. Greu trebuie să le mai fie, îmi zic! Să-ți privești corpul neputincios și să-l aștepți să vrea din nou și să poată. Apoi mă rog! Să fie bine. Rugăciunea mi-e gândul bun. E pavăză la gândul rău, ăla de te seceră de neputință și frică.

E atât de curat cum ar trebui să fie oriunde se caută vindecare ori timp! Numai strada și frontul au voie să fie altfel!

Pe al doilea pat stă o femeie cum aș fi putut fi. Are degete lungi, ochii mari și mâinile fine. Kilograme cât îi trebuie, sânul stâng lipsă și cea mai curată pijama. De vreo trei ani nici ovarul stâng, iar de dimineață nici uter și celălalt ovar. E tranșeul ei, abdomenul! Îmi vorbește zâmbind și ochii au bucuria unui uitat în pustiu. Lumina cade stins ca-ntr-o seară târzie, de sat.

Conversăm anamnestic, îmi răspunde cu calm, la-ntrebări. Are cu mult vârsta ce-o anticipasem. Îi mărturisesc cald că n-aș fi zis. Râde fericită! Și eu aș fi.

Mi-e foaia de observație pe primul pat. Și simt cum urc și cobor. Înghit des și în sec. Îmi țin ochii să nu curgă. Aș zice că m-am făcut om mare!

Avea 26 de ani. Dureri mari și picioarele grele. Cel mai frumos pui ce i-a fost dat să vadă, stătea înfășurat într-un scutec infinit de alb, sprijinit de singurul braț ce se putea mișca. Cu un efort prea mare atunci, își țintise uimirea și caldul din privire, spre ghemotocul cu nas cârn și contur perfect, ce-i dormea liniștit pe pieptul de femeie tânără, devenită în minute, mamă.

Îmi scriu consultul citeț și rar, să nu uit. Doamna mea frumoasă e bine și pare să fi înțeles ce-i spun. Îmi mulțumește ca unui musafir neanunțat, dar cu atâta drag, că l-a văzut. Suntem noi două și spațiul dintre noi. Patul unu și doi, și vreo 31 de ani, între.

Un ianuarie alb și-un septembrie trecut și cald.

 

By | 2017-01-20T20:18:41+00:00 20 Jan 2017 8:18 PM|Blog|0 Comments

Leave a Reply