E trecut de-un nouă jumate. După cum deslușesc acustic, prin întuneric, conversațiile tv agitate, din camera alăturată. Ei sunt în pat. Fiecare îl are pe al lui, dar astă seară cu greu reușesc să urnesc gâza, mai nou, sfătoasă și-ndelung vorbitoare, din patul lui frat’su unde ar mai avea ceva de povestit și încă pe-atât, de gâdilat.

Nu că gazda ar fi fost deranjată în vreun fel de amânarea somnului, numai că-ncepuse să-i fie prea cald cu lipiciul cu ochi, lângă el. Nădușită-răvășită îi poziționez la fiecare loc, buclata își ia rândul la rugăciune, la sfârșit se-nchină stângaci. Eu și Vlad zâmbim complice. E tare dulce cum spune ea stâlcit, cu suflet mic, rugăciune de oameni mari. O apreciem la final, iar ea fericită își va lua rândul și-altădată.

Eu stau pe covor, nici prea aproape, nici prea departe. Cât de egal reușesc, între paturile lor. Vlad cel mare, în brațele mele încă mic, întinde o mână dragă. Zice el că vine somnul mai liniștit când stă așa agățat de mine. Ea strigă după mataj-masajjjj pe pielea caldă, aburită de om încă prea mic, hrănit și crescut musai cu brațe. Apoi eu, că-s și eu pe lume uneori, visez la cea mai caldă baie, uitată de lume și să mă-ntind. Bateriile s-au dus demult. Anunț curajoasă, într-o doară că nu mai stau prea mult, că e momentul ca ei să adoarmă, iar eu să termin ce mai am de făcut, că nu mai pot, că am obosit și eu…că sunt și eu om. A nu se-nțelege că discursul meu de salvare, era cursiv. Sacadat, întrerupt de rugăminți stânga-dreapta și de nu-uri copilărești așezate de-a curmezișul meu.

Dar sunt obosită și sunt și eu om!

Copila cu obraji de măr pârguit și gene categoric, la grămadă, de la mine, îmi spune fix cât să-nțeleg, când miorlăiala crudă nu mai dă roade:

Maaamii, tu-nu-țelegi! Tu nu eci om, tu eci maaaaamiiii! Cel mai lung, mami.

……..Sprijin dulapul alb. Coloana mea vertebrală e-ntr-o poziție bună. Mintea mi-e liberă. AȘA-I! De ceva vreme am încetat să mai fiu om. Altfel cine să vă fi făcut pe voi?! Pentru mine minuni deopotrivă, pe când eu nu sunt una nici dacă-ncerc. Apoi ce om se mai plimbă, respiră, pășește cu încă două inimi după el? Doar alții în trecut oameni, și-atât de părinți la prezent. Cine strigă a cutremur, flutură of deasupra frunților descrețite de copilărie, apoi strânge la piept și se miră că sunt și cum sunt? Psihiatrie? Nu, tot o mami, nicidecum vreun om.

Ție om mare ori atât de mic, cine ți-a spus că abia așteaptă să crești ca să faci și să dregi, dar dacă timpul i-ar mai da măcar o zi înapoi de retrăit, ar fi cu siguranță cea în care te-a privit întâi, apoi tu i-ai strâns ferm un deget și i te-ai agățat iremediabil, de suflet? Vreun om, oare?!

Nici noi adulții ăștia tineri, darămite părinții noștri, nu am fost obișnuiți cu emoțiile și nici cu spusul lor. Motivele sunt multe și fără număr. Copiii noștri ori ai altora și le recunosc fără să le spună cineva, si le și transmit mai departe. Nu le opriți. Adunați-le.