Un domn cu barba îngrijită atât de fin precum ițele în care i se sprijină vârsta, stă sprijinit de spătarul unei tărgi dintr-un spital.

Poziția îl avantajează. Are o privire de ansamblu, a unei camere de gardă supraaglomerată. De la înălțimea ușor incomodă la care se află, privește într-un fel sistemul. De sus, totul se vede mărunt de bine și-n detaliu. Unii abia respiră, alții sunt panicați, nerăbdători să le vină în sfârșit, rândul.

El așteaptă calm. Și-a schimbat numai locația. Casa, cu încăperile largi, albastru-verzui, cu lumini obositoare ale unui spital. Așteaptă demult. Atât de demult încât curiozitatea locului a învins plictiseala. Nu-l deranjează nici că respiră diferit de acum câteva luni. Nici acasă nu era altfel, d-aia a și venit. Să poți respira stând în șezut i se pare un privilegiu. Acasă se obișnuise astfel. S-a hotărât să vină cu credință că s-ar mai putea și altfel.

Altădată a plecat cum a venit. Ba mai plin de ranchiună, a renunțat văzând probabil același sistem, de sus. Azi empatia l-a oprit, cum s-ar putea să-ți spună. Sunt momente și oameni, pe care numai observându-i prinzi curaj într-un fel. Le studiezi mișcările, le asculți glasul, îi vezi relaționând  cu oameni secătuiți și-ți aștepți liniștit, rândul.

Respiri mai ușor, nu pentru că ventriculul tău stâng a devenit brusc mai competent, ci pentru că mintea observă, iar sufletul îți e în siguranță.

Are ani mulți, înțelepți, cu experiențe nenumărate și viață înainte de împărtășit. Prima întrebare e însoțită de-o atingere discretă și blândă pe mâinile împreunate a răbdare. Îți mărturisește că știe de ce a venit și deja îi e mai bine, și-ți ascultă glasul deși vă despart infinite secunde de amintiri, distanță nemăsurată fizic între viață la-nceput și spre apus.

Zâmbește sub barba atent îngrijită, îi sclipesc ochii a liniște.