Măsura fericirii

Afară ninge ca-ntr-o poveste de care ți-e dor. Stau pe colțul unui pat dintr-o cameră veselă, de copii. Nu știu dacă eu le-am făcut-o astfel ori e așa datorită lor. Pentru că-i Dumnezeu în fiecare colț. Atâta liniște ți se pune pe piept.

Apoi simt miros de lapte cald, ușor afumat…nu-i crema prăjiturii mele, sper. Și focul sub plita bunicilor îmi pâlpâie prin minte. Nu rețin petreceri pline de fast și nici daruri neprețuite. Cu câteva excepții, abia dacă mai știu ce primeam de Crăciun. Azi am făcut o prăjitură veche c-o fetiță nouă. Ma pun, mami? Adunge?? Și e plină de făină ca un brad proaspăt nins!

Casa e albă și ea, unsă, cu pete și degete mici. Amintiri de curând pentru mereu. Printre viroze, alveolite, febră cu săptămâna, dureri mari la oameni mici, pagini dese cu blocuri atrioventriculare numai să se lipească iremediabil de cenușiul meu, mi se urcă inima mai sus și ochii mi-s umezi ca azi.Când știu că oricum și oricând tot ce aduce măsura fericirii mele e-ntre mânuțele și ochii lor.

By | 2015-12-29T22:21:23+00:00 29 Dec 2015 10:21 PM|Blog|0 Comments

Leave a Reply