Valoarea reală a unui dinte o cunoaște doar un părinte. Îl așteaptă fără să știe de ce, când iese vorbește altora de obicei, zile întregi despre el, și-l privește cel mai adesea îndelung, c-o privire scăldată și căzută. Ca și cum toată fericirea unei lumi s-ar aduna într-un cubuleț alb. Apoi puiul de om purtător crește și tot crește precum un Făt-frumos personal ori zâne mici, după caz. Căci întotdeauna tot ce pare atât de uman și firesc din exteriorul unei familii, când sunt numai ai tăi, musai cei mai frumoși și personaje de basm, trebuie să fie. Rostul copiilor nu-i nici investiție într-un ajutor personal și nici asigurare pentru senectute. Indiferent de vârstă, ei aduc povestea în vieți prea firești și raționale. Lângă ei poti fi oricine…

Dar cubulețul se mișcă într-o zi și dă să cadă. Te scurgi de emoție și teamă ca o-nghețată uitată în iulie. Trecută prin viață, te dai firoscoasă și-l asiguri că-l scoți. Evident dup-a treia-ncercare printre lacrimi de pui și rugăminți, numai să-l scapi. Tremurând zdravăn, cum numai o mamă doctor o poate face la vederea sângelui puiului ei, îți primești magna cum laudele printr-o guriță sâsâită anterior și suplimentar știrbită. A uitat de durerea măruntă și declară onest: Ești o artistă! Tu să mi-i scoți pe toți! Euuu?! Și mintea se duce la vale, timpul se-ntoarce într-un loc. De ce i-am așteptat dacă deja trebuie să-i scot?!

Altădată, de fapt aproape de fiecare dată, simți cum casa stă să se răstoarne. Eventual peste tine, la sfârșitul zilei, când bateriile adulte se epuizează, conexiunile se frâng. Camera de zi a tuturor, de noapte a adulților, seamănă c-un imens covor de jucării. Proaspete și-ascuțite capcane pentru tălpile tale-nsetate de-odihnă…iar visez. Ordoni și-ntărești printr-o mișcare fermă a mâinii ca absolut toate, dar toate să se strângă de pe covor, nu contează ordinea musai, ci numai intervalul de timp, imperios necesar cât mai scurt, că deja simți că ți s-au încurcat dendritele. Apoi cu ultimele resurse, după numărat în gând, rugat la toți îngerașii și respirat cât de adânc nici n-ai crezut că se poate, te așezi la masă.

Studiată mișcarea! C-o rodie în față ce te obligă la răbdare, atenție și cel mai important te distrage aparent, de la felul cum individul într-o vreme mic, încearcă să execute poruncile. Adică raaar, câte una, boscorodind suplimentar, despre cât muncește el, iar tu femeie-mamă, stai! Uită-te și tu! Mănânci și iar mănânci! Ești o leneșă! Cu mâncarea ai răbdat, dar leneșăăă!! Și-ți ridici privirea pătrunzător și asta studiată într-un fel de…ce ai vrut să zici??!! Omulețul cu boscorodeala se oprește-n loc. Cutia cu jucării-i atârnă spre genunchi, fățuca devine excesiv de expresivă, strâmbă dintr-un năsuc prea mic și-o gură  și ea mică, știiirbăă. Bineee, mai ai grijă de noi, ne mai faci de mâncare, calci, faci de mâncare, ștergi și praful, bine, nu foarte leneșă!

Apoi într-o dimineață, ce nu contează care. Până la o vârstă a copiilor toate-s la fel. După copii, probabil că-s la fel, dar într-un altfel de fel. Te apropii de patul somnorosului cât mai blând să nu-i activezi vreo zonă dureroaso-somnoroasă și să ți se strice ziua. Și așa ți se pare că te-ai trezit cam târziu și nici timp să fii prea frumoasă n-ai avut, nici hainele prea potrivit parcă nu ți le-ai ales, și nici timp să redresezi situația n-ar mai fi.

Neața gânsacule! Trezește-te să te îmbraci. Se-ntinde ca o mâță răvășită de soare : Să-ți dau un pup. Ce frumoasă ești, mami! Mai frumoasă ca ieri, chiar!

Și nici timp nu prea am, dar poveștile se scriu singure, numai oameni să fie. Mici și mari.