Aș opri timpul în loc. Îngrămădită sub voi, cu fiecare rană deschisă de timpul și vremea ce-i aparțin, mângâiată de prezența și numai gândul că vă știu.

L-aș opri toamna asta. Mai ruginie, caldă și plăcută ca nicicând, și roșie pe măsură. Cu durere cât nici timpul nu mai are loc să cuprindă și să vindece. M-aș închide între mine și voi. Unde mai e loc doar de noi.

L-aș opri să vă știu lângă mine și mereu cu mine, ca acum. Să mă bucur de Greul că nu se poate altfel și că fără de mine nu se poate. L-aș opri acum când știu că-i fără de putință și nici timp n-aș avea să nu vă fiu.

Tocmai acum aș spune, stai! Când zile la rând am închis neputința, când fiecare strigăt și imaginația unei dureri reale, am ascuns-o-n interior. Să nu o uit. Când am văzut că Iadul există și-așadar am toate motivele să cred în Dumnezeu. Și să mă bucur de voi și de fiecare miime înmiită, de secundă. Să reașez tot ce-aș vrea să vă dau și să fiți.

L-aș opri musai acum când  s-au amputat suflete și e Pământul plin de dor. Tocmai acum  când am aflat că Răul se uită și Binele nu se iartă, când tăcerea anevoie își mai face loc. Când durerile nu se mai strigă, iar Cuvântul nu-și mai are rost.

Doar Viața își mai caută firav, un loc.