Azi am văzut un anticariat amenajat în stradă, pe trotuar. Mi-am oprit preț de câteva minute, privirea. Am vrut să știu cine se află acolo…Atâtea nume mari încât ar fi de-a dreptul nedrept să menționez pe unul și să-l uit pe altul.

M-am întristat până la decepție. Dezamăgire cumplită! Așadar aici ajung cărțile mai devreme sau mai târziu! Nu de hârtie mi-a fost milă. Ci de sufletul celui ce zăcea pe astfalt, așternut între litere. Căci tot ce pare simplu din exterior…e atât de complicat în interiorul celui care împarte…e nevoie de ceva ce trebuie să dea pe dinafară, de alege să dea și celorlați, ori de-o imensă bunătate! Neînțeleasă în deplinătatea și perfecțiunea ei.

Nu mă refer aici la cei care scriu, și asta știu ei mai bine, pentru a-și atinge scopuri dincolo de conștiință, la cei care folosesc cuvintele limbii materne numai în sensul de a atrage! Ăla-i cancan! E un fel de emisiune de la ora 5, de largă audiență…pusă pe hârtie.

E despre cei cărora scrisul le aduce eliberare și lasă urme în interiorul celui ce-l citește. Urme de neșters, nu provoacă în nici un fel repulsie. Există scris pe care nu-l uiți și la care revii să te vindeci, iar altul după care te speli…să te cureți! Să alegem și deoparte și de alta! Pe trotuarul străzii ori virtual ajungem toți în definitiv.