Înțeleg nevrozele mamelor! Eu însămi le-am avut!

Pe cine supără termenul, să-l înlocuiască cu angoase. Nu vreau să dau lecții și nici prea științifică n-o să fiu, din nevoia de-a ne înțelege. Când mă simțeam pierdută, apărea cineva ce fusese înaintea mea în același loc și asta m-a ajutat. Scrisul meu sper să aibă uneori efectul ăsta…

Aș vrea să știți că a fi într-o colectivitate presupune adesea un loc închis. Creșă, grădiniță, loc de joacă închis, magazine, mall-uri, orice alt spațiu unde-s cel puțin doi. M-aș bucura să nu ne mai tragem copiii din parc numai pentru că unul dintre ei a tușit la capătul opus.

Otita și pneumonia nu se iau, se fac. Ele reprezintă complicații. Iar aici intră-n discuție factori externi ori unii care țin de fiecare individ. Când cel mare a făcut pneumonie, mă uitam ca dintr-o altă lume pe radiografie, îi auscultam ralurile și tot nu-mi venea a crede. Mamă fiind, îmi căutam vină, mă-ntrebam ce-am făcut greșit. M-a trezit pediatrul, relaxat, care după ce-a confirmat diagnosticul, mi-a zis simplu: Normal, copil de doctor, le face pe toate!

La prima enterocolită, evident cu sânge în scaun..am simțit că mă sufoc la propriu. El avea numai 9 luni și era fericit, scâncea un pic când se producea evenimentul. Eu simțeam c-o să leșin în fiecare secundă, n-am mâncat până el n-a devorat primul castronel cu orez. Inutil să vă spun că, decerebrată parcă…întrucât numai starea de mamă produce astfel de efecte, m-am învinovățit constant pentru cei trei pufuleți și compotul de caise, făcut ca la carte. În realitate, nevoia lui constantă de-a cunoaște orice obiect din exterior ori interior cu gurița, ar fi putut fi o sursă reală de transmitere. Dar cum să-l opresc?!

Lasă-l, zic, să se țină de bara din metrou. Ce dacă au atins-o atâția înaintea lui?! Știi câte astfel de lucruri va mai atinge? Ori câte bare sunt necesare în viață să ne țină drepți? Extrapolând, și scaunul pe care stă va fi fost atins de cine știe câte fese…

Mi-am mai așezat felul. Pe măsură ce cresc, curiozitatea atinge apogeul și capătă și puterea necesară de-a obține ce vor. Nativ e ca ei să găsească soluții când noi aproape le epuizăm. Și noi am fost la fel. De multe ori uit, am mai scris despre asta…alteori mi-aduc aminte și-atunci totul se așază de la sine, conflictele iminente dispar ca baloanele de săpun. Altădată ne luptăm pe nimicuri. Ei uită repede, eu rămân cu gândul că undeva greșesc,  că nu-s deloc prea pricepută la părințeală.

(Continuarea pe Catchy.Ro)

By | 2015-07-30T21:57:17+00:00 30 Jul 2015 9:57 PM|Blog, Catchy|0 Comments

Leave a Reply