Păstrez pe birou o poză cu mine. Veche. Cam de când cu eu și el. Îmi place. Nu-i vreun photoshop reușit, e un instantaneu cu mine brunetă, bombănind ceva. La origini sunt șatenă…dar natura mai greșește uneori. Eu îs brunetă pur-sânge. Și aprigă pe măsură. Dar și blândă. C-am învățat eu crescând, că aproape întotdeauna ți se-ntoarce ce dai din plin. Și chiar dacă nu-i când vrei, sigur va fi când trebuie. Nu degeaba sub părul meu brun se-ascund timid, numeroase fire albe. De la tata le am și nu le dau.

Apoi o păstrez pentru că aveam vreo 45 de kile toată și poate mi le vreau înapoi…ori pentru că de obicei eu nu compar nimic ce nu aparține eu-lui personal, mi-a devenit mai ușor să iau totul cum e și să aștept binele…că vine întotdeauna dacă-ți știi locul și nici nerăbdător nu te prea arăți. Mă știu cum eram acolo și știu cum sunt și azi. Și pe mine mă compar mereu, caut să văd dac-a trecut timpul și mi-o fi și folosit la ceva…întotdeauna. Ridurile de expresie nu erau, bombăneala cu scop educativ a rămas, ba s-a accentuat pe alocuri având în vedere necesarul :). Da’s mai așezată, mai fără frici și spaime de nimic și necunoscut, râd și plâng mai zdravăn și sănătos. Și spun ce simt. Și bun și rău. Dar cu rost, că altfel e irosire.

Nu m-am simțit niciodată vreo-nțeleaptă. Ce femeie ești, făi maică, tu? cum zice bunica. Nici măcar acum când teoretic, după ce scrie prin cărți, jumătatea unui septembrie și-un sfârșit de iulie m-ar fi putut transforma într-una veritabilă. Îs blocată între timpuri și vârste. Noroc că mă recunosc după ce-ascund în privire și-mi găsesc repede locul. Vorba ei…ce femeie oi mai fi și eu?!

Uneori îmi dau răgazul de-a mă întâlni cu mine și de-a mă recunoaște. Și dacă-s aceeași plus încă ceva…calc mai cu spor.