Tot ce simțim și gândim se-așază încetișor pe chip

Oamenii se-mpart în optimiști sau nu, după cum în egală măsura îl au pe Dumnezeu ori nu…

Eu, la-nceput, februarie, la sfârșit. Ea calcă mărunt. Un braț lângă măicuța tânără, celălalt sprijină peretele turcoaz rece, al unui spital. N-ar fi venit, dar tusea ce-o însoțește de ceva vreme o supără. Nici de somn și nici de hrană n-o doare pe ea, dar rugăciunea cere liniște și, de când cu tusea, nu o mai are.

Patul ei e lângă ușă. N-ai cum să n-o zărești de cum intri. Și-odată cu ea atingi liniștea. Atâta pioșenie și sfială în privirea și-n jurul ei că nici vorbele nu mai vor sunet. Îți vine să-i vorbești în șoaptă precum răspunde și ea. De la prea multă pace. A ei. Chipul și mâinile. În rest nimic nu trădează vreun semn al vârstei și corpului ei firav. Baticul alb îi încadrează atât de fin fața și-i netezește parcă semnele vremii. Ori poate pacea, numai a ei.

Ați observat? Pe măsură ce trece timpul, ce purtăm sufletește cu noi se-așază încetișor pe chip. Cu vremea, tot ce simțim și gândim nu mai poate fi ascuns. Ridurile iau forma sufletelor noastre. Și pe cât de senini ori mai înverșunați am fost, așa ne-apar linii curbe ori unghiuri ascuțite.

Liniile ei erau la fel de blânde după cum și trăise. Ba, discret, un zâmbet mărunt însoțea fiecare vorbă. Venise să-și aline nevoile și alina ea. Cu vocea, privirea și chipul. Mi-am zis atunci, că n-ar mai trebui să mă tem de timp, oricum trece. De urmele lui să am grijă. Iar acum, uitându-mă-n jur, realizez că nu crema hidratantă se ocupă de ele, ci doar ce duc cu mine și uneori nu se vede…

(Continuarea pe Catchy.Ro)

By | 2015-06-09T20:18:21+00:00 9 Jun 2015 8:15 PM|Blog, Catchy|0 Comments

Leave a Reply