Și azi a trântit ușa. Deși-și propusese să nu. Bichonul maltez s-a grăbit și d-astă dată să iasă. Ca-ntotdeauna e cu cel puțin zece pași și lungimea unei lese înaintea ei.
Ea merge repede, aleargă uneori, se oprește când partenerul ei de drum găsește ceva de scotocit ori de privit. Dar ea ar vrea s-alerge să obosească, să caute, să găsească și să simtă. E frumoasă cum a fost mereu. Zveltă, brunetă, piele albă, bucle largi, lungi și natural de răzvrătite. Pomeții alb-rozalii, poate prea albi în ultima vreme, contrastează înfiorător cu ochii de-un albastru atât de închis, iar privirea…
Acum două veri călca domol, amprentând pământul și timpul, pe faleza din Balcic. Știa locurile și aerul cum își știa casa. Promisiunea de-a-l revedea în fiecare an, prinsă în aceeași palmă, îl făcuse al doilea acasă. Uneori, când de atâta drag sufletul ne rămâne într-un loc, simțim nevoia unei reveniri să ne întregim. Atunci nu trântea uși, nu alerga cu pași grei pe același drum, urmărindu-și rutina atât de necesară unei supraviețuiri. Își sprijinea uneori capul și fruntea de brațul lui, strângându-l ușor la piept cu dor, îi simțea mirosul endorfinic recunoscut drept unic de piele caldă, al bărbatului ei… Ochii pluteau în lacrimi inopinate, iar el o săruta ușor pe frunte… ca-ntotdeauna și ca mai demult. Vorbeau despre nimicuri, amintindu-și câte ceva uneori, iar altădată tăceau îndelung, spunându-și totul.
Marea întinsă cu calmul și neliniștile ei îi știa, le recunoștea gesturile, gândurile; de-atâtea ori îi revăzuse și le dăruise echilibrul. Ea terminase Medicina într-o vreme în care ocolul Pământului cerea mai puțin efort. Iubea oamenii deopotrivă. Răbdători sau nu, calmi ori nu, blânzi sau nu. Uneori mai mult decât pe sine. Știa că rostul ei e să fie acolo indiferent de opțiunile vremii și gândurile constructive ale familiei. Se visa neurochirurg. Citise despre Sofia Ionescu-Ogrezeanu și se-ndrăgostise de-o viață, cu admirație tânjea către ea. Își dorea și copii. Mulți. Se visa făcându-le prăjituri și sărutând năsucuri fericite la culcare. Alteori știa că va fi și aspră, cam cu e și cu ea. Își dorea să facă tot ce-și dorește și bine. Aflase în școala ei veche că viața nu-i compatibilă cu scuzele, n-am casă, n-am masă. Și nici cu statul la rând. Viața n-așteaptă, curge înaintea ta și cu tăvălugul mergea și ea.
Leave a Reply