Uneori măsor cu inima..

Eu, o fereastră, un scaun stingher, marea, norii și orizontul…sau infinitul.

Eu întreagă, dezgolită pe dinăuntru…

Distanțe mari, deloc de neparcurs…dar parcă prea încruntată și-ntinsă-i marea.

Vuiet afară, hău adânc de oameni dragi în mine.

Om complet, suflet departe. Aici eu, acolo toată ființa mea.

Liniște, infinită liniște. Aproape nu mai știam că aerul are miros, că lasă amprente pe piele.

Atâta singurătate râvnită cu mine, iar acum nu știu ce să fac cu ea…cum s-o umplu.

Nod în gât, inimă repezită, nori și dor care doare.

Înțeleg acum, că n-am să pot fi nicicând departe, că locul meu e mereu prea aproape, că privindu-i mă umplu de liniște, minune și dor, că respir aerul lor, că 18+25+10=53=8….adică cel puțin infinitul…

 

Cam cât vă iubește mama…

Balcic, 14.04.15, 20:22.

 

By | 2015-04-20T19:14:47+00:00 17 Apr 2015 11:49 AM|Blog|0 Comments

Leave a Reply