Iubesc oamenii până la durere uneori… mă leg și mă-mpletesc de ei cu sufletul, mai rar cu brațele. Liniștea mea e pacea cu ei, folosul meu mă-ntregește, iar înțelepciunea-ndelung râvnită e asprimea nerostită.
Iubesc și rar o spun, și să primesc aștept negreșit la rând.
Acum vreo 20 de ani imaginam vieți și-mi desenam în minte oameni. Azi îi adun și-i scad. Cotrobăi des și regăsesc firimituri de suflete prin-năuntrul meu.
Sunt tot ce-am primit minus ce-am mai aruncat… nu-ncape-ndoială, ce păstrez s-a cernut. Oameni ce-ntr-un moment mi-au fost alături ori fie pentru o secundă întâlniți sau numai priviți, mi se lipesc iremediabil de suflet. Când pleacă, se duc cu crâmpeie din mine…
Leave a Reply