FĂRÂMA DE DUMNEZEU…

Iubim în atâtea moduri…uneori şi de mai multe ori, şi cred că niciodată complet…ni se pare că trăim, simţim, suferim atât şi cred că niciodată destul…ne bucurăm, râdem, plângem uneori de prea multă fericire şi ni se pare că nicicând n-am mai putea-o face la fel…pentru tot ce e în noi avem termen de comparaţie…mai puţin pentru toate trăirile pe care le naşte într-un om copilul lui …

Cu greu mai regăseşti ceva logic în ceea ce până nu demult era limpede ca lacrima…de cele mai multe ori nici eu nu mai este eu…tot ce simţi pare ireal de adevărat, de complet şi de natural…e fărâma de Dumnezeu din noi…e singura iubire pentru care nu există termen de comparaţie cu toate celelalte de la inceput…

Nu ţin lecţii de iubire…nu dau lectii de dăruire…

Iubesc obişnuinţa şi simplitatea..mă uit în jur şi observ că oamenii se tem de ele…ne căutam de cele mai multe ori împlinirile şi satisfacţia deplină uneori prea departe de noi…îmi văd copiii cum se trezesc binedispuşi înainte ca mie să-mi sune alarma; nu stau locului o clipă, de parcă ar avea tot timpul ceva atât de important de făcut şi ziua nu le-ar ajunge; apoi stăruinţa cu care mă privesc în ochi şi mă întreabă ceva…

Uneori din păcate nu am timp să observ…alteori, de cele mai multe ori, stau deoparte, privesc, mă minunez şi mă rog să nu uite nimic din toate astea. Şi mă mai rog pentru ceva: să-i ajut să păstreze din ce au acum şi să le dau constant din resursele inepuizabile pe care ei le-au trezit în mine: să se agaţe, când vor avea nevoie, de ce simt eu şi nimic nu va fi nici prea grreu, nici prea sus, nici prea departe…

By | 2015-02-02T23:37:03+00:00 2 Feb 2015 10:53 PM|Blog, Personal|0 Comments

Leave a Reply