Pentru că puiul mare a apărut pe lume la 18 zile după data la care legea noastră i-ar fi permis să meargă în clasa 0 fără “examen”, a trebuit să ne supunem rigorilor, să ne prezentăm în ziua stabilită, la ora fixă, să completez eu, mama lui fiind o cerere în care se părea că eu doresc înscrierea numai după ce se dovedește că puiul meu știe una alta.

Mărturisesc, fără a mă considera lipsită de modestie că nu aș fi avut de ce să-mi fac griji cum probabil toate mămicile nu au…copiii, genetic sunt determinați cu o curiozitate extremă așa că dacă nu află ceva, sigur nu-i păcatul lor ci al adultului..poate plictisit uneori, obosit..depăși de întrebări și mai ales numărul lor…al nostru așa e…când mă trezesc repezindu-l mă-ncearcă-n secunda următoare așa o vină..și-mi zic  sincer c-ar trebui să mă bucur..ce află acum așa va rămâne  și bine-ar fi să-și păstreze consecvența și perseverența de-a afla orice…chiar dacă asta înseamnă uneori o lipsă totală de eleganță din partea lui… se uită și pe gaura cheii…:)..ori mă-ntrebă constant câți km sunt între nu știu ce țară și noi, ce culori are steagul nu-știu-care…între noi fie vorba…uneori nu știu..multe nu știu…mă simt motivată de el…mi-e rușine că uneori nu am răspuns…îl mai pasez lui tacsu…că el știe sigur când a domnit Vlad Țepeș!

Ce vreau să spun e că asemeni mamelor prezente..îmi cam tremura pixul…mai degrabă marcată de faptul că am deja copil de școală iar eu încă-s blocată pe la vreo 21 de ani…și nici nu cred să-mi revin curând. Probabil tumultul unei zile mă-mpiedică să țin numărul anilor și să socotesc trecerea timpului…adun cu grijă vorbele lor de duh, expresii și-amintiri, mirosul lor cald , brațele agățate de noi, declarațiile fără număr și obrăjorii roșcovani și molcuți.

Am căutat ce-i drept să văd și eu despre ce-i vorba..ce-ar trebui să știe cu sfințenie Prâslea să acceseze și el un loc într-o școală…n-am prea găsit nimic..poate doar niște scrieri pe forumuri un pic de speriat…cam cum e pe forumuri…și n-am mai citit nimic…eu mă pot speria și singură nu-mi trebuie alții. Am respirat adânc, mi-am pasat încrederea maximă în el. Destul de teribilist conform celor 65 de luni de viață pe care și le contorizează constant, devine brusc serios în situații serioase.  Apoi  să fac și eu un bine și să liniștesc niște mămici cam ca mine, vă zic așa: să știe cum se numește, cum i se numesc părinții, dacă are prieteni, care-i numele lor, cum se joacă, povestea preferată, personajul preferat, de ce?, la ce culoare a semaforului ar trebui să traverseze strada, ce s-ar întâmpla dacă-i roșu?, ce face dimineața când se trezește, ce spune când se-așază la masă, dar când primește ceva, zilele săptămânii, momentele zilei, când stă acasă, cum se simte dacă primește o jucărie de exemplu…dar dacă un coleg îi ia o jucărie, să deosebească culorile, să recunoscă și să exemplifice fructe, legume, animale. Să facă diferența între mare/mic, gras/slab, scund/înalt, gros/subțire etc…jucați-vă cu ei OPUSUL! Să știe anotimpurile, să poată spune diferențe dintre ele, să enuțe propoziții legate de un anotimp, eveniment, acțiune, să numere până la 10 crescător și descrescător, să adune și să scadă cu ajutorul unor creioane..numărând, să-și scrie dacă poate numele, să recunoască litere, să poată spune vecinii unui număr și să-l raporteze la el cu mai mare sau mai mic, să recunoască formele geometrice  și obiecte de aceeași formă și culoare, să compare grupe  de obiecte și să menționeze unde-s mai multe sau mai puține, să despartă în silabe și să spună numărul lor, să-și arate ochii, nasul, fruntea, bărbia, să spună la ce folosesc anumite obiecte: scaun, masă, telefon.

Vă scriu să aveți idee despre ce-i vorba…am făcut o sinteză a ceea ce i s-a cerut lui. Totul decurge relaxat, doamnele respective tratează totul ca pe un joc, sunt amabile, zâmbitoare. Deși la început ochișorii păreau cam umezi și poziția pe scaun spunea ceva despre suflețelul lui…în câteva secunde, după primele semne pozitive din partea doamnei ce-l evalua, i-a crescut pesemne stima de sine…și cerea singurel altă fișă și altă întrebare. Ba mai mult i-a mărturisit că ar vrea s-ajungă la  ocean să facă surf, că de a doua zi va merge la înot și are deja cască, ochelari și papuci, că l-a pus și mama la fel acasă să arate mâna dreaptă, să-și ducă de exemplu mâna stângă la urechea dreaptă și că odată când semaforul din intersecția noastră nu funcționa  eu am traversat și era să mă lovească un nebun cu viteză! S-a distrat de minune când împreună cu doamna a sărit într-un picior în timp ce eu am numărat până la 5.

La final a salutat din proprie inițiativă și-a ieșit mai firoscos decât a intrat, iar eu m-am simțit de parc-ar fi fost deja student!

Cu tot dragul, pentru toate care simțiți că încercările puilor sunt și ale voastre și faceți orice ca ei să reușească fără să vă simtă tumultul sufletesc!