Exerciții și Dor

Nu privise ea doi ochi atât de aproape. De bărbat. Și nici atâta gol de aer cât doar două brațe unite să-l cuprindă, nu mai simțise. Că nu avusese timp. Ce-i drept, timpul zi cu zi se scursese, dar sufletul ei nu-l adunase. Se cernuse secundă după secundă, ca-ntr-o sită prea rară. Fir cu fir, până la nimic. Să-i fi păsat, oare? Nevoile mult prea aspru resimțite-n vremurile de-nceput o făcuseră atât de seacă sufletește. Într-un fel nici nu știa că-i așa. Până azi.

Îl alesese pe el știind că nu-i va lipsi nimic din ce tot dusese dorul. N-o preocupase nici de era frumos, isteț trebuie să fi fost, căci altfel de unde?! Îi era suficient că era și avea. Restul era doar exercițiu. Pentru ea. Fizic și de conjuctură. La asta se pricepea. Mătușa citită din orașul în care mama o trimise încă fragedă, o încurajase să citească și să știe cum să pășească, să țină ceașca de ceai, dar mai ales, brațul unui bărbat. Mama simțise că dacă nu-i împiedicată, e ori leneșă, ori prea isteață. Nu cosea, nu spăla, nu ștergea. Ei erau mulți și d-asta ar fi avut nevoie. Frumusețea ei nu-și găsea rostul în praful cucuruzului ei. Deși o-nfuria că nu-i femeie zdravănă de muncă, îi era și-atât d edragă cât să nu-i piardă chipul neted, cald, alb-rozaliu. Și i-a dat-o mătușii. Să aibă grija ei și-a felului ei. Ea nu s-ar fi priceput. Prea aspră-i fusese soarta și devenise pesemne și ea.

Nu era dorință să nu-i fie acceptată. Poate d-aia nici nu privise, că nu era nevoie să ceară. Simțise cum e să fii centrul lumii uni om. Un punct mic și viața lui rotind în jurul ei. Îl recompensa cu gesturi, se lăsa dezmierdată. Gândurile erau numai ale ei. Uneori nici atât. Evenimente caritabile, festinuri, întâlniri la ceas de seară prelungite până târziu în noapte, nu mai lăsau loc de cuget. Oboseala fiziologică le ștergea începutul, apoi zilele își reluau cursul obișnuit.

Uneori, în vreo câte-o zi ploioasă de toamnă târzie, privind prin fereastra camerei spațioase, simțea că-i lipsește ceva. Sau c-ar mai fi fost loc și de altceva. O trezea câte un sărut răzleț pe umărul stâng și-și aducea aminte drumul.

Sunt zile mărunte ce devin importante numai pentru că te-ai trezit. Când simți cum inima îți părăsește mediastinul, rupe frâiele unui organism dumnezeiește alcătuit, și ți se proptește-n gât. De emoția unei întâmplări dintr-un trecut neștiut ori viitor uitat. Și-n ziua aia poți fii deopotrivă cel mai frumos ori cel mai slut, nu după haina ce-o porți, ci numai felul în care privești și locul în care te afli.

Ea era frumoasă oricând. Se născuse să fie așa, iar timpul părea că se dă bătut. El era fie necunoscutul, fie prima piesă a unui puzzle gol.

Rar s-a urcat într-un mijloc de transport în comun. Numai când pierdută de sine fiind, petrecea vreme de-o călătorie, cu ceilalți. Se regăsea adeseori la-ntoarcere. Prin comparație ori similitudine. Dar azi drumul și timpul s-au încurcat. Care drum, care timp, unde și când? De ce acum?

Urmează stația Constantin Brâncoveanu cu peronul pe partea stângă! Și-n zgomotul și viteza trenului aproape gol, frânturi dintr-o existență i se îngrămădesc înaintea ochilor, ca-ntr-un film vechi. Cum e să privești, să știi c-ai fost acolo și să nu te recunoști? Ca atunci când zâmbești reflex, iar gândurile îți sunt unde îți e și sufletul.

În privirea și ochii verzi-albăstrui, timid plecați în vârful pantofilor. De teamă că mâinile aspre n-ar putea atinge sufletul pierdut din fața lui.

By | 2016-10-17T21:21:45+00:00 19 Feb 2016 7:25 PM|Blog|0 Comments

Leave a Reply