Câteodată?

Pe vremea mea, că deja m-apropii de a fi bunică la cât de repede văd că se-mping secundele, nu era facebook. Ar fi fost mai simplu!

Nuu, pe mine în prima zi, că puțin ce-i drept îmi mai aduc aminte fix din ziua respectivă, e că m-a luat bunica maternă de mânuță, atent aranjată, c-o bentiță ce masca două pampoane uriașe. Dacă-mi fac curaj v-arăt și poza alături de sormea, șoim de grupă mijlocie, pălăriat. Pe ea nu v-o arăt nici dacă-mi fac curaj, că-mi pierd draga de soră și alta n-am.
Și cum spuneam , că emoționată pân’ la Dumnezeu și-napoi, dacă mai ajung, că am și eu băiet de școală și nici când și cum a crescut nu mai știu, ci doar cum l-am făcut, că ce-i drept, s-a mai repetat, ne-a luat bunica de mânuțe. Mama învățătoare fiind, trebuia să primească la rându-i pe alții ca mine. Și ne-a dus la fotograful din centru, la statuie. Și cine stie, știe!

Acum avem smartfoenuri, aifoenuri și-alte gadget-uri. Eu n-am, că-s neinteresată, dar barbatu’ da, și ne-a scos din încurcătură, deci la fotograf n-a fost nevoie să ne deplasam, ne-am făcut-o singuri.

Apoi, îmbulzeală mare, mi-aduc aminte, eu mică, foooarte mică…dacă nu mâncam nimic?! zice bunica.

Îmi mai aduc aminte, cum taman când să intru pe ușa școlii, îngrămădită de toți din jur…aud LAURII! Laurii!

Pfiu! Fericită am mai fost! Țopăia bietul tata c-o mână ridicată, tâta sus, să-l văd. Și l-am văzut, fugise câteva minute de la serviciu să știu că e! Știam că e, dar când l-am vazut, am intrat eu, pe sus, de bucurie și liniște de copil speriat ce-și regăsise drumul. Tata avea, pricep acum, exact vârsta mea de azi..

L-am mai văzut așa țintit într-un loc, numai pentru mine, în fața scărilor Facultății de Medicină. Se resemnase cu intențiile mele și cred că începuse să-și dorească și el pentru mine, la cât de încăpâțănată eram. Stătuse drept, vreo șase ore și fumase cred, nefumător fiind. Am ieșit țâșnind eu și lacrimile mele grămadă. De necaz de copil, în piept cu viața și de emoții adânc așezate în fiecare celulă. Cum a acceptat, el atunci lacrimile mele si ce le-a spus, ar fi bine să fie curs! Pentru unii masculi. Sensibili!

Deși plâng uneori, niciodată nu mă plâng. Am un fel egoism al alor mele. Nu cer ajutorul. Doar dacă-i pentru alții ori când eu nu mai sunt suficientă și disponibilă, prelungirilor mele sufletești. Am senzația că o simplă întrebare ori destăinuire îl poate împovăra pe celălalt. Și nu ăsta-i rostul meu. Nu-l simt așa. Invers, cu convingere și-n totalitate. Le duc. Îs om drept și mă descurc eu cumva, dar uneori copleșită mai mult de ce simt, așa aș vrea să-l zăresc câteodată pe tata prin mulțime, făcându-mi cu mâna…

A crezut cineva că n-aș avea atâta curaj?!

By | 2016-10-17T21:21:47+00:00 26 Sep 2015 2:29 PM|Blog|0 Comments

Leave a Reply