Arată-mi că exist!

Să fii doctor cere aproape întotdeauna mai mult decât medicină. Cunoștințele astea sunt de la sine înțelese, altfel nu prea ai cum să fii acolo. Oricât de norocos te-ar fi lăsat natura. Dorință acerbă, admitere, 6 ani de facultate…anatomia din primii ani, testarea capacității fizice, intelectuale și psihice.  Apoi un examen de rezidențiat și alegerea unei specialități în funcție de ce ți s-a lipit de suflet ori de mână…alteori susținerea lui de mai multe ori până la o alegere onestă și pe sufletul și caracterul fiecăruia, anii următori 4, 5, 7…poate 9. Proaspăt intrată în spital, leșinată de emoție și bucurie, prima anamneză a durat cu mult peste timpul permis din motive de repetat întrebări și uitat răspunsuri, în creierul meu fericit, de doctor mic! Apoi examenul clinic a fost ca o poveste…îl mai făcusem de n ori înainte, dar în noua postură, niciodată! Noroc cu omul minunat ce m-a ajutat să fiu eu și m-a lăsat să fur de la el. A crezut în mine când de frică aş fi rupt-o la fugă și pentru asta i-aș mulțumi vieți la rând. Examenul de specialist…dincolo de care pare că ai cucerit lumea…în realitate ești ud! De grija lor și a corectitudinii deciziilor tale, de dorința de a fi bun…uneori cel mai bun…când ești doctor e loc pentru toți…pentru că pacienții aproape întotdeauna sunt mai mulți decât noi. Și s-o găsii măcar unul pentru care eu sau tu să fim cel mai bun.

Dar să fim așa e nevoie de mai mult. Și asta-i observație personală, e furt de experiență și artă. Atitudine, ceva mai mult decât cultură generală: de infinite ori pacienții sunt oameni, educați, citiți, ce pot descoperi repejor dincolo de omul în halat. Iar dacă îi pari insuficient…

Empatia! Nu-l întrebăm de ce-ai băut ori de ce fumezi. Dac-ar fi știut și înțeles, poate că acum n-ar mai fi în fața ta. Să-i spunem că nu-i bine și neapărat de ce, chiar dacă nu înțelege legătura dintre alcooldehidrogenază, ficatul și paharul lui, ori pachetul de țigări, secreţie bronșică și mişcarea cililor săi. Apoi asigură-l că se poate păcăli pe sine, dar nu pe tine. Că ai la îndemână niște secrete profesionale ce pot arăta adevărul…un fel de…cam ce-ai mai gustat în ultima vreme. Dacă tu lupți pentru el, la început de nevoie, apoi cu încredere, o va face și el. Am văzut doctori care se bucurau pentru pacienții lor mai mult decât ei înșiși. Abia apoi o făceau și ei.

Unele investigații imperios necesare sunt neplăcute, altele și neplăcute și dureroase. Să nu omitem dureroase, niciodată. Am pățit-o eu, când din dorința de-a proteja și-a nu induce teamă, am omis cu eleganță să spun. Bălăcăreală ca de la bătrânica mea și rușine mai mare nici c-am pățit…noroc că eram mai mică și mi-a folosit. M-a educat, nu m-a știrbit.

Familia…pacientului! Dacă numărul mare de scandaluri și întărirea ideii conform căreia dacă-i chemi, sigur vrei ceva de la ei, te face să eziți…alungă gândul! Sunt situații când sprijinul celor din jur fie el numai de ordin moral, ajută fără dubiu. Adeseori reprezintă pragul dintre viață și moarte. Să știi că cineva e lângă tine când nu mai poți să mergi mai departe…e un fel de motivație. Uneori putem reuși pentru că cineva crede în noi când nici măcar noi nu mai suntem capabili. Ș-apoi afecțiunile grave aduc adesea pe lângă impotența fizică și funcțională…pe cea psihică…iar lupta asta-i cea mai grea.

Noțiunea timpului e una abstractă și relativă. Ce-i mult pentru noi e puțin pentru ei și invers. Puținul nostru e infinitul lor.

Și cum e, îți iese ceva?! Nu recunoști întrebarea?? Știu, dacă tu n-ai spune ori întreba așa ceva nu înseamnă că altul… Şi da, uneori mi-au ieşit ochii de revoltă, altădată când cu grijă căutam ficatul coborât sub rebord, am simţit că-mi iese sufletul din piept. De emoţie! Pacienta mi-a tras mâna s-o sărute. N-am ştiut ce să spun, am mângâiat-o ca şi cum în ea s-ar fi adunat tot ce-i drept şi bun. Şi pentru ei merită să fim pregătiţi, orbi şi surzi când ni se pun etichete şi ni se dă cu Hipocrate peste ochi.

Să ne recunoaștem pacienții, oriunde. Pe holul unde așteaptă ori în parc,când uneori, cu sfială se ridică în picioare să salute. Un zâmbet, o aplecare discretă a capului face adeseori cât o mie de cuvinte. Pacientul are nevoie să știe că tu, doctorul lui nu l-ai uitat! Chiar dacă uneori timpul pe care-l petrece așteptând depășește fără vreo rea intenție din partea medicului curant, timpul lui. Va tolera mai ușor așteptarea dovedindu-i că există. Și eu am fost pacient!

Cum ne ştim năzuinţele, să ne cunoaştem şi limitele şi să le şi acceptăm. Să întrebi când nu eşti convins, să ceri un sfat e-o dovadă de demnitate personală şi profesională.

Apoi oamenii vin la doctor uneori nu numai să-şi vindece trupul ci şi cu răni sufleteşti uriaşe. Iar pentru asta e întotdeauna nevoie de încredere! De două feluri. Pe termen scurt, un soi de dragoste la prima vedere…fără de care n-ar exista nici cea pe termen lung, ce derivă din toate cele de mai sus…și câte-or mai fi rămas nespuse.

By | 2016-10-17T21:21:49+00:00 13 May 2015 10:51 AM|Blog, Zile de doctor|2 Comments

2 Comments

  1. Gabi Socoliuc 13 May 2015 at 11:52 AM - Reply

    Multumesc, Laura! Ma ajuta sa vad ca nu sunt singura si mai sunt doctori care gandesc si simt la fel. Ma ajuta sa nu ma pierd, imi confirma drumul si alegerea. Pentru ca, si dupa atatia ani, uneori simt ca traiesc si simt intr-o lume paralela si eu nu mai stiu normalul. Mult succes!

    • Laura 13 May 2015 at 12:03 PM - Reply

      Continua sa fii cum crezi ca-i bine si schimbarile vor aparea, cred ca daca ne vom face auziti din ce in ce mai multi, vom schimba si atitudini.

Leave a Reply