Azi e ziua fericirii… a ei!

 

A fericirii noastre individuale și unice în funcție de cum ne rezonează sufletul, pielea, stomacul și de multe ori portofelul e-n fiecare zi măruntă, obligatoriu de plasat și trăit în prezent. Viitorul e de așteptat și de dorit.

Azi dau din mine și casa mea și zic să faceți , care dorește, poftește și are si nevoie, un exercițiu…să caute prin el, pe lângă el ori să-și deschidă ochii adânc, cât să-i folosescă…Îi subestimăm de-i considerăm simple organe vizuale și nu-i conectăm cu creierul și tot ce simțim.

Exerciții de fericire, să-i zicem!

Bărbat strașnic, a patra decadă de vârstă, brațe vânjoase, mâini ușor obosite, pomeții poartă semnele unor opriri dese…pesemne la vreo cârciumioară din șosea înainte să ajungă acasă. Locuiește la sat, muncește la oraș. Merge zilnic în microbuzul plin, înghesuit cât se poate. Dar azi e zi mare, de leafă! Cară cu mândrie două cutii cu pizza d-aia bună de i-o arată ăia micii zilnic la televizor. Și mai mândru, va călca pragul casei și le va pune-n brațe muierii! Să-i tacă gura! Că iată, nu-i ca ea, nu toarnă banii numai în pahare și-i inghite el…mai aduce ceva și copiilor, iară ea, zău c-o să simtă de-astă dată c-o iubește…c-a reținut ce l-a tot cotcodăcit ea! Uff! Dar să-l ia afurisitul..de microbuz! E-n stație! Mărește pasul..încă un pic c-a ajunge și cutiile stau bine..dar numai ce dă să se-agațe, că șoferul pornește cu-avânt muncitoresc, el cade și cutiile cu el…și pizza de la televizor e pe jos…și toată fericirea lui! Le-adună și bombăne: Băăăă, iar o să zică aia că nu aduc nimic la copii și nici nu fac ce zice! Iaca fericirea…cum uneori o ai și-o scapi…și fericită ar fi fost și femeia și copiii lui…și fericită îs azi și io! Că am aflat că indiferent de formă, culoare, numărul de ani ori cărțile citite…femeia vrea mereu un singur lucru: atenție! Pentru ea și puii ei, unde e cazul, în funcție de formă, culoare, numărul de ani ori cărțile citite. Fericită îs azi…că nu suntem una mai rea ca alta!

Joi dimineață, ora 8.30. Mă-ntorc printre blocuri, spre casă, copila încă mai face febră, iar soarele ăsta sclipitor dis-de-dimineață…mă doare. Când nu mi-e bine..uneori aș vrea să fie nor! Să fie și natura în asentimentul meu..dar ce pe lumea asta sunt doar eu? Pe lângă mine trec doi sărmani, bărbat și femeie peste 70 de ani să aibă fiecare, adună PET-uri de reciclat. Din asta trăiesc, mă gândesc…nedreaptă-i viața…apoi mă-ntorc cu gândul la febra ei și-mi pare că s-a terminat lumea.

(Continuarea, pe Catchy.ro)