Tu dormi, zână mică din poveștile mele…și nu știi că mama te privește și se umple de tine…erai mică, mică, încruntat-supărată  și pufoasă, am supraviețuit să-ți aud glasul mic, nestăvilit de circulara de cordon și să-ți sărut fruntea caldă, încrețită și pufoasă…era 8.40 și-o dimineață răcoroasă , ușor înnorată cam așa cum e azi…
Te-ai cuibărit lângă pieptul și sufletul meu…și n-ai cerut nimic…doar să stai…și-ai stat…și te-am privit…mi s-a părut că ne știm demult, deși nu ne-am văzut niciodată și nici chipul tău nu reușisem să-l conturez…parcă nu găseam nimic să-ți spun, nimic să-ți povestesc…tu le știai pe toate…când ne-am ridicat amândouă să-l luăm pe Duți în brate după ce căzuse de pe tobogan, când te trezeai o dată cu mine, de fiecare dată, sa-l ascultăm cum respiră sub bandajul ce-i sprijinea clavicula frântă, când auscultam împreuna plămânii unor bătrâni la 3 dimineața și când alergam afară de teama radiațiilor din camera de gardă…când îmi sărea inima din piept alergând pe scări…gândindu-mă ce mă așteaptă la etajul următor…mereu ai fost cu mine, și-ai stat, și-ai înțeles…și m-am rugat…mereu să fii bine și din toate să nu pațești nimic…ci să devii puternică…și ești, zâna mea mică! Ca o femeie! Și supărată uneori, și dulce și echilibrată…