În țara de unde doctorii fug cu dor de viață, casă, în țara unde faptul că te-ai născut într-un oraș mic ori un strop mai mare dar fără potențial oarecare turistic, ori nici ieșire către autostrada A1 nu e…riști să-ți crească numărul factorilor de risc. De factorii pur românești nu ține cont nimeni, și nu-s citați în cărți  că-n lumea nouă probabil că nu există…iar după noi, probabil că doar cei la limita supraviețuirii ar mai fi, iar acolo chiar că nu-i loc nici de studiu…acolo îi scapi cu ce ai…Nu-i bai…dacă vor continua doamnele plictisite de huzur să mai clătească minți cum că e rău cu știința și prea multă omoară…ajungem curând și acolo.

Aici nu-i loc de îndoială…unii își pun întrebări legat de doctor bărbat ori femeie…la noi, numa’ să fie!

În zilele noastre, când scriu cu năduf și speranță, înțeleg rostul întrebării, în prag de-a unșpea când vocea mamei cu gândul tatii îmi zise “Ești sigură, Laura?” Apăi când n-am fost eu sigură? Mi s-a repetat ce-i drept întrebarea pe la vreo 23 de ani când i-am anunțat că mă mărit cu el. Ce credeți că le-oi fi răspuns…

Mama-i învățătoare, tata inginer electronist pur-sânge…I-ar fi plăcut să joace tenis pe bune…și-ar fi reușit la cum mi-l știu…dar uneori ni se pregătește altceva, nu mi-a spus, dar după cum povestește despre cum juca mai tânăr un strop fiind, trezirea din miez de noapte și suferința până la durere gastrică  după înfrângerile Simonei Halep, explică ipoteza de mai sus.

Ce m-or fi vrut pe mine și ce le-o fi țesut mintea, numai ei știu. Doctor nu cred c-aveau pe listă după îndârjirea cu care mă sfătuiau să mă mai gândesc și la altceva. M-au lucrat la sentiment, cum numai un părinte, că iau și eu seamă acum cum e, știe să o facă. Mama că nu mă lasă, chiar dacă intru, la Târgu-Mureș. Eram pregătită să iau țara la pas numa’ să-mi găsesc și eu loc în vreo școală de doctori. Îmi făcusem listă cu datele examenelor, îmi amanetasem zilele, vara, vacanța…pe vremea mea, examenul  la București, cel mai aproape de orașul meu mic se dădea în toamnă, când ceilalți erau sătui de fericirea de a se fi văzut la avizierul unei facultăți. Tata, mai practic, mi-ar fi dus un dosărel cu media bună, numa’ să mă urc și eu într-o barcă. Dar eu nu fac compromisuri. Cu mine niciodată! O seară de iulie, întrebarea de baraj  Tu, de fapt nu crezi că-s capabilă să intru? Asigurarea că dau până la pensie da’ doctor tot o să fiu…și s-a așternut liniștea. Mi-am văzut de rostul meu, am intrat iar ei au împărțit emoțiile și fericirea cu mine…Iar eu îs fericită și azi cu alegerea mea…simt nevoia s-o spun…pentru cine vrea s-o audă. Îmi șterg adeseori noroiul obșește aruncat peste ochi, îmi scutur hainele…deloc high-class…că salariul nu-i compatibil și-o țin drept. Când veți vedea juma’ de om pășind drept…strigați cu-ncredere…

Nu dau lecții, simt nevoie unei cunoașteri…iar scrisul îmi dă și ocazia. Știu oameni, colegi care-au renunțat. Se simt ținte, hărțuiți…renunță deși poate în esență locul lor era acolo. Ce vreau să spun e că indiferent de locul, vremurile în care ne naștem, factorii externi, cu precădere umani și excesiv de protectori și sentimentali, dacă vă simțiți capabili să purtați lupte…duceți-le! Înfrângerea doare uneori mai puțin decât neparticiparea. Cam așa-i și cu noroiul de pe halatele albe și gândul că o dată pornit la drum, nu-i loc de-ntors…