Dor de ţară… frumoasă toamnă sub paşii mei…

„Ţara mea are câmpii mănoase

Dealuri înalte cu mândre flori

Izvoare repezi şi răcoroase

Un cer albastru fără de nori”

  …aşa eram învăţată în copilărie şi imaginea creată era una idilică, misterioasă chiar la vârsta când raza mea de existenţă se întindea pe vreo 40 km, depăşită de maximum două ori într-un an, cel mai adesea o singură dată cu ocazia unei călătorii atent programate spre mare…

   Ştiam atunci că nu-s alţii ca noi şi nu-i altă ţară ca a mea, avea de toate şi pentru asta fusese atât de disputată de-a lungul istoriei…Fără să ştiu încolţea în mine conştiinţa valorii de sine…căci aşa cred…imaginea locului de care aparţii, chiar dacă atât de copilăresc percepută, te face un adult cu rădăcini adânci sau nu. Atât de tainic şi profund am simţit toate astea copil fiind, încât ţara mea nu era deloc o noţiune abstractă, ba dimpotrivă avea şi suflet iar eu mă bucuram că-i a mea.

    Astăzi am 31 de ani sunt soţie, medic şi mamă şi nu-mi mai cântă nimeni versurile amintite, ba dimpotrivă…cel mai adesea sunt întrebată DE CE NU PLECI? DE CE SĂ PLEC?! Aici mi-am cunoscut părinţii, aici am toate poveştile anilor mei adunate, aici am iubit prima dată, aici mi-au spus copiii prima dată mamă, aici l-am cunoscut pe Dumnezeu…sunt prea multe suflete şi amintiri de împachetat…nu vreau să le înghesui în cala unui avion şi să le duc către necunoscut. Vreau să le port cu mine, să le-ating, să le văd, să le regăsesc de câte ori pot…nu vreau să le duc dorul.

    Ţara asta e toată adunată într-un suflet: al meu, al tău, al celor care sunt şi nu mai sunt, al celor care-au rămas şi mai ales al celor care-au plecat…căci România asta uneori lăudată şi mereu condamnată nu-i nicăieri mai adânc înfiptă decât în sufletul celor ce-au plecat şi pe care mai devreme sau mai târziu, i-aduce înapoi…dorul. Dor de mamă, dor de tată, dor de casă, dor de iarbă, dor de hrană, dor de ploaie, dor de soare, dor de toate…dor de ţară.

    Aici e locul unde Dumnezeu încă îşi mai face loc în sufletele şi casele oamenilor…măcar de Paşte şi de Crăciun…e locul unde tradiţia începe să fie căutată şi păstrată cu sfinţenie…e locul unde prezentul face loc trecutului şi merg împreună.

    E locul unde un pui mic de 5 ani numără zilele până când îşi va însoţi tatăl să vadă soldaţii, e locul unde povestea de seară îşi are un autor atât de cald şi răspicat spus de puiul de om: ION CREANGĂ!

    E locul unde nu-mi permit tot ce-mi doresc uneori…dar e cu certitudine locul unde am ce-mi foloseşte…

By | 2015-01-12T23:25:25+00:00 14 Oct 2014 1:51 PM|Blog|0 Comments

Leave a Reply