Cum le duce timpul și le-ntoarce.

Vladu’ meu mai face nazuri, diverse, din te-miri-ce devine brusc “nelvos” sau “sâfnos” și-apoi ori te războiești și se lasă cu șifon sufletesc ori te-ascunzi ca de-o furtună de vară, după care te plimbi de mână cu cel mai dulce baiețel. Alteori e dispus să ducă tratative ca un om mare:
-Mami, azi vreau sa mă culc cu voi!
-Păi nu dormim toți?
-Nuuuuu…vreau să mă culc când vă culcați și voi.
-Asta e aproape imposibil, zic.
-DE SE?
-Păi, copiii au o ora de culcare, mămicile și tăticii au altă oră de culcare
-Dar mai vreau, să mai stam și noi de vorbă (nu că n-am sta non-stop). Păi mai stam Vlad și când te duce mami in pat.
Și-ajungem În patul omulețului cu negocierea.
-Mami, mai spune-mi ce făceai tu când erai mica. La ora asta, Vlăducule, mă pregateam de somn (inevitabil încă DE SE?) pentru că dimineața mă trezeam să merg la grădiniță.
-Și cum era grădinița ta?
De obicei…închisă!

Și timpul se oprește-n loc: Vlad e Vlad în cuibul lui minunat, iar eu sunt una dintre fetițele ce într-o dimineață ca aproape toate din lunile astea înghețate, când noaptea încă mai luptă cu primii zori de zi, își ține de mână, mama. Ea poartă un pardesiu gri cu nasturi și căptușeală lucioasă și-o căciulă de vulpe argintie, de care eu sunt foarte mândră. Nu știe, dar mă bucur că are și ea una ca doamnele. E frig, din guriță îmi iese abur, iar ochii și nasul încă mai păstrează amintirea patului cald. O țin strâns de mână pe mama, e gheață pe jos, iar ghetuțele îmi cam aluneca. Am un ghiozdănel albastru azuriu, cu fermoar, ca o gentuță cu o imagine viu colorată pe el.
Grădinița nu-i departe. Vreo 300 m să tot fie. Aș vrea totuși să fie mai departe, s-o mai țin de mână pe mama. Ea un pic grăbită, poate cu gândurile ei sau cu ale mele, împinge poarta grea și înghețată și pășim parcă prea repede, toate trei pe alee. Mai sunt doar trei trepte , mă gândesc, ușa e închisă ca și-n alte dăți. Tanti Vasilica n-a ajuns încă s-o deschidă. Of, și mai sunt și vreo trei câini care latră de foame sau c-o fi prea de dimineată. Mama ne da fiecăreia pupicul obișnuit, ne-ndeamnă să fim cuminți și se-ndreaptă prea grabita să-i văd ochii spre poarta pe care am intrat: e învățătoare într-un sat lângă orașul unde m-am născut și un singur “IGOU” ar fi dus-o la școală la timp.
Țin mâna fetiței mai mici cu un cap și vreo doi ani decât mine și-ncep să vorbesc să-i abat urechile de la câini și privirea de la mama. Eu am cinci ani și-un pic, mi-e frig, frică și milă de mine și de mama. Că pleacă săraca pe drum la ora asta.
Pe treptele alea nu i-am dat niciodată drumul fetitei din mână, n-am arătat niciodată, dar mi-a fost mereu teama.
Și fără să-mi dau seama aproape, într-o seară când nu mi-e nici frig, nici teamă, lacrimile adunate poate atunci, se scurg pe perna unui pui pentru prima data aproape mut. Pentru că, la cei 4 anisori și-un pic, simte că grădinița lui nu prea seamănă cu grădinița mea.
Revine sublim din tăcere și pe mine m-aduce în vremea celor 31 aproape de ani (acum realizez că mama avea p-atunci exact vârsta mea), cu întrebarea:
-Mami, când o să avem noi bani mai mulți (în minte zic: iar trebuie să amân LEGO-ul ăla mare, zânele care zboară, mașina de-nghețată,”robofishii”..) vrei să-mi cumperi o pușcă?
-O pușcă?! Ce să faci, Ducule, cu ea?
-Să nu-ți mai fie ție teamă.

PS. Duți, când vei știi toate literele ai să afli că mamei i-ai alungat teama cu gândurile tale mici.