Povești

Sari, știai că ești minunată?

Da! De unde, tu? De la mama…

Îi mângâi somnul. Adoarme uneori scăpinată. Mângâiată, de fapt, pe spate și păr. Așa aș adormi și eu, ce-i drept. Îi pup mânuțele îndesate și degețelele atât de calde și moi. Are o aluniță fix între index și medius. Numai bună de alintat.

Mă-nsoțește o durere de cap. Nu-i zic cefalee că sună prea fin, iar durerea asta cumplită n-o merită. Îmi strânge fruntea în menghină, îmi zguduie maxilarul superior și periodic, pe ceas, trimite impulsuri în ochi și molari. Nu s-a dat bătută cu nimic, citesc cu ochii strânși de ea. Mângâi părul Sarei și în câte-o fărâmă de timp limpede, îmi observ mâna. E aceeași din liceu. Crema de mâini își face treaba. Sufletul e tot de-atunci. Visează, drămuiește, iubește. Mintea e cea de acum! Câteodată copil, mamă de cele mai multe ori, întotdeauna femeie, iar la durere de cap, fix a unui înțelept bătrân.

Timpul nu mi-a rămas dator. Și mi se năzare că nu mi-am primit copiii, cum poate-aș fi crezut că am vreun merit. Ci mi-au fost dați! Iar asta e dincolo de dar, de care te bucuri după plac. E datorie, e despre cum păstrezi, crești și dai mai departe. Spre folosul lor și-al lumii lor. Căci despre oameni multe s-au zis. Cine i-a făcut ori cum au evoluat, cât de inteligenți, hrăniți, îmbrăcați ori nu sunt! Dar despre folosul lor? Căci lumea se așază după cum fiecare își găsește locul și folosul. Așa se naște bucuria de a fi.

Când ești mic, te bucuri de lumea ta. Ăi mari se bucură că ești. Așa înveți să crești!

Apoi nu-i târziu niciodată. Să spui. Ori să privești. Cu dor, cu drag, cu bucurie. Pe mici, dar și crescuți. Nu știi niciodată unde-i vreun colț de suflet gol. Și se cere a fi umplut.

By | 2016-10-10T22:14:41+00:00 3 Oct 2016 11:07 PM|Blog|0 Comments

Leave a Reply