V-am văzut adeseori împreună, alteori singuri. Uneori blânzi, alteori aprigi precum bolile ce și-au făcut cuib în trupul vostru. Aproape niciodată nu m-am opus, pentru că unde voi vă căutați ce ați pierdut, e locul unde toate stările omenești  posibile își au rostul.

Uneori erați destul de mulți, alteori unul singur sprijinea un perete prea rece. Alteori câte doi. Un fiu o fiică sprijinindu-și rădăcina de suflet, cu brațul. De oprit timpul în loc și-nversat secundele, când fiul  ori fiica se proptea nesigur în brațele unui părinte. Parcă natura și-ar fi încurcat ițele.

Mai rar ce-i drept, dar prezent, cel zdravăn cu 10 pași înaintea celui ce ducea durerea. Primul își arunca răzleț privirea-n urmă. Verifica suferința să nu-și uite drumul. Mă doare aproape fiecare imagine în parte. Cea din urmă însă mă-nfioară. Singurătatea pe drum pare o opțiune mai bună, prin comparație cu a fi agățat și-atârnând greu de umerii cuiva, prin mulțime.

Dar viața e curcubeu de suflete și imaginile se succed după cum oamenii se-mpletesc.

Păreau identice după statură, chip, culoarea părului, coafură. Demn deopotrivă mersul, n-ai fi putut ghici care dintre umeri se sprijinea de care. Aproape că detaliul ăsta l-aș fi putut sări într-un alt context. Ce m-a bucurat  a fost gândul că văzându-le așa împreună, mamă și fiică, frumoase laolaltă,  dincolo de orice diferență de vârstă ori suferință, am înțeles că se poate și altfel.

Că tot ce ai, simți ori ești, crește numai dacă semeni în oameni!