Trăia rău! cum ar zice bunica.

Foc de paie, ea fată simplă, crescută cu frică de Dumnezeu și de gura lumii-n ogradă. Apăruse el într-o doară, băiat frezat de oraș și-n trei luni, o săptămână și două zile, fu luată. Niciodată nu văzuse ea un tramvai atât de aproape. Și-apoi prinsă de brațul lui, lumea părea colorată. Ori prea mult cenușiu tot văzuse.

Până la primul copil, totul părea c-ar fi bine. Nici el n-avea mult, dar totuși mult peste ce-a avut ea. Un strop de pământ în capătul orașului, și-o căsuță. Odaia de la drum, camera lor și-o bucătărie mică. Uneori mâncau în antreu. În zilele bune, el nu mai poposea cu prietenii la cârciuma lui nea Mitică, lângă drum. Ajungea în pragul ușii, înainte ca globul de mămăligă aburindă să-și dea duhul, spărgea cu podul palmei ceapa roșie, de colțul mesei, frângea felia de brânză, iar la sfârșit îi punea și ei un țoi mic cu vin. Îi plăcea roșeața ei din obraji.Ochii sclipeau vinovat și-o săruta apăsat pe frunte.

Așa se măsurau zilele ei. Între abur de mămăligă ori nu, obraji fierbinți și sărutul lui apăsat de pe frunte. Toate la un loc îi erau de-ajuns să se știe fericită. Deși bine nu știa ce-nsemna, dar nici nevoie de mai mult, n-ai fi zis că are.

N-ar fi fost el băiat rău. Și urât nici pe departe. De n-ar fi avut patima paharului, a dreptății lui și-a supunerii ei. Uneori când se-ntorcea încălzit de vreo râcâială cu ăilalți ori numai afumat de vaporii din birt, doar de-și ridica privirea mai sus de gura lui și cumpătul o lua la vale. Apuca s-o trosnească înainte să-i fugă din cale. Și-apoi răcnea. De-ar fi dispărut imediat după izbitură, tot nu i-ar fi folosit. Mereu o lua de la capăt. Trosnea, apoi răcnea. Și se oprea într-un final. Adormit ori cerându-i iertare. Prima dată l-a ierat. Că-l iubea. A doua oară l-a iertat pentru copii. Pentru primul. A treia oară pentru al doilea.  De la a patra oară, a uitat numărul, dar îi știa frica. Fără folos a fost să-i iasă mereu în întâmpinare. Nici rece, nici fierbinte hrana, nici cu sare, nici fără, și varză și fasole, și curată și frumoasă, și blândă și cu privirea la vârful pantofilor. Nimic! Din te-miri-ce, c-așa-i era felul, găsea el ocazie. Zilnic. Uneori de două ori.

Ea mică, luată din ogradă și cu frica palmei lui, a-nceput să-l creadă. Că-i proastă și urâtă, că-i din fundul văii, nimic nu știe și făr de el, câinii o mănâncă-n drum. Iar de copii, să uite! El e mai bun, așadar sunt mai mult ai lui, iar ea așa proastă, urâtă din fundul văii și-amenințată de câini, ce-ar putea face cu ei? Cum să-i crească?! Și-a stat. Zice ea cu sufletul și trupul ars, cu urme mai adânci decât anii ce i-au rămas s-o vindece, pentru ei. Ce să facă ea de la țară, cu doi copii?! Unde să se ducă?! Nici frica de gura lumii nu-i ieșise încă din sânge.

Nici atunci când, cu spaima lui, s-ar fi culcat să nu se mai trezească. S-a gândit el că-i șubredă treaba de când nu mai e abur de mămăligă, nici cu sare , nici fără, nici curată, nici frumoasă. Zăcea uneori pe covorul aspru, prea vioi pentru chipul ei. N-o mai ridica nimic. Nici măcar arsura mâinii lui. Un doctor bun, a pus-o pe picioare. Cu depresia nu te pui! i-a zis lui. Ai grijă de ea! Că rămâi cu copiii, și-i greu! Îs mici, ei de ea au nevoie, acum.

C-o fi înțeles el, sau vreo fărâmă de om din el a reînviat, că o lăsă să-și ia nasturii de cap, și-n câteva luni mâncă din nou prima mămăligă. La sfârșit o sărută pe frunte. A doua zi o luă de la capăt. Năravului îi era dor.

Continuarea aici