V-am strâns în brațe să-mi lipesc fruntea și sufletul de pielea moale și crudă. V-am simțit jocul și sufletul bătând lângă inima mea. M-am bucurat să vă simt cum prindeți viață din mine, cum fiecare secundă respirând împreună, vă aducea mai aproape. Ca un dar. Așa cum voi sunteți pentru mine de când v-am aflat.

Mi-e greu să spun ce simt. Mă tem că dacă voi căuta și recunoaște în mine ce simt deja, n-am să mă mai pot opri. Vor fi fost momente ori numai clipe mărunte când veți fi simțit poate ce zic.

Am depățit suta de examene și încă nu s-a terminat. Vin altele și mai mari. Emoții am avut, dar pe măsură ce le-am bifat, m-am mai și așezat un pic. Înaintea examenelor de anatomie din facultate nu dormeam. Din principiu și de teamă.

Apoi au venit ei. Și frică mai mare decât în nopțile când bolnăviori fiind, le vegheam somnul, n-am încercat. Am aflat o dată cu ei că nimic din ce era înainte, de fapt nu era. Nici un sentiment oricât de mare și de necuprins…tot ar mai fi cuprins ceva. Căci nu-i loc mai larg, mai plin și loc mai bun de-adunat atâta bun decât în inima unei femei ajunsă mamă. Deșteaptă și spășită devine ea, oricât de aprigă-ar fi fost mai înainte. De-acum totul are miză, e cu pecete adâncă pe suflet, nimic din ce face și simte nici nu mai pleacă și nici nu se mai uită.

(Continuarea aici)

Foto: ©Nicolae Tonitza, Mama și copilul