Îți știu forța și știu ce fel de om ești și cât de bun, limpede de bun, sub armura grea și stratul gros de solzi. Câteodată, ce-i drept destul de rar, când nu mă enervai până la durere, întrucât nici să ne certăm nu puteam, îmi erai drag, atât de drag… M-așezam într-o lume pictată, agățată ușor de brațul tău, ținută acolo de felul tău, cusut numai de ițele gândului meu. Ca și cum numai eu te-aș fi văzut atât de real și numai sub atingerea mea, devenind tu.
În aproape șaisprezece ani de când se știu, e prima oară când și-au vorbit fără teamă. Când nutrești pentru cel din fața ta altceva decât poți spune, va exista mereu o disociație între ce spui și cum privești.
Vorbele poartă minciuna, iar ochii-s adevărul. Conexiuni nevăzute între mediastin și orbită ne arată în esență cum suntem și ce purtăm sufletește cu noi.
Am vrut să-ți spun mai devreme, dar n-am vrut să te trezesc. Să știi că azi nu vin!
Nici ea n-a mai mers nicăieri. Unde nu era el, era Nimicul. Aerul avea sens iar lucrurile căpătau contur numai când el respira în apropiere. Mai frumoasă decât știa că poate fi, îmbujorată de fierbințeala după-amiezii și emoția că el va afla că-i pasă, a deschis ușa salonului în care era.
Și-a închipuit tot timpul că va fi altfel. Ce nu putem spune, se spune uneori de la sine prin ceea ce facem…
Leave a Reply