©Peter Lindberg
Ea, mai posacă din fire. Ori din trecut. Totul părea șters în ființa ei. Mai puțin cutele prea timpurii ale frunții. Sunt oameni pe care-i zărești doar dacă te-mpiedici. Cam așa era ea. Puțină la vorbă și la chip. Înăuntru n-aveai cum să vezi. Câte-o vorbă răzleață, aspră, cu sunete reci și apăsate, te oprea să te-adâncești. Când nu era doar ea, însoțea câte-un grup, în tăcere. La destinație și-napoi. Niciodată altfel. Nici drumul, dar mai ales, ea.
Când noi suntem prea încăpățânați să schimbăm cursul, ni se-aduc oameni și întâmplări. Voința noastră prea dreaptă va întâlni alta suficient de-ncolăcită, s-o amețească. Genetic determinat și sincer de vesel. Mândru, ca-ntr-o poveste cu feți-frumoși și blând și bun. L-ai fi sorbit într-un pahar cu apă de n-ar fi strigat dorul după el, mai apoi.
În siguranța vieții comune, fruntea ei se descrețea, privirea se-nălța, corpul căpăta contururi proaspete. Veselia lui ștergea uneori, amintirile ce-i amprentaseră ochii. Zâmbea larg, timid ca un copil ori șiret, în colțul gurii ca o femeie fericită ce-și știe dragostea la pândă și-așteaptă să fie sărutată. Apoi el împrumuta de la ea și-și așeza și rostuia veselia. O folosea cu preț, n-o mai irosea ca altădată. Când oamenii sunt suficient de potriviți și în aceeași măsură de diferiți, numai buni de unit și format întreguri, ca-ntr-un joc, când se-amestecă apar culori noi. E noul om. Un el și-o ea ce nu-și mai pot desprinde voințele și drumul devine comun. Își agață sufletele unul de altul și se-nalță. Fără drum de-ntors…
Leave a Reply