Uneori mi-e dor să mai fiu și să zbor fără să mă-ntorc. Să fiu eu și atât, să nu-mi mai fac griji, să nu mă tem, să nu mă preocup, să nu gândesc că fac prea puțin pentru viitorul unor oameni care depind teoretic de mine. Pentru mine, doar puținul mi-e destul.

Alteori când mă privesc în trecut, mă cuprinde teama…de toată nesiguranța, neștiința și naivitatea extremă…și mă gândesc ,că în condițiile date, chiar n-aș fi putut să zbor.

Sunt zile când spun, gândesc și mă comport cum nu mi-aș dori s-o fac și mi-e greu să mă împac cu asta, tolerez la limita infinitului și accept dincolo de el…tot ce vine de la cei din jur…de la mine, niciodată…pe mine mă iert cel mai greu.