Ceață. 7.35. Spăl dințișorii zânei din povești. Flăcăul cu ochii-arămii, ronțăie pastă de dinți lângă mine.

Mama, știi, Karinei i-a ieșit o măsea…

Îhîî..

Mimează bărbieritul cu periuța, își întinde spuma de pe dinți pe barbă.

Aaaa, mama, am uitat să-ți spun! M-am îndrăgostit de Karina!

Moțăi a, cum să spun, dacă zici tu, drăguțule…Dar cum e, pui, treaba asta cu-ndrăgosteala? (Am uitat să menționez că e, cred, a șaptea-a oară când îmi spune. Fericitele aparțin unor categorii de vârstă diferite, până și eu am fost pe listă.)

Eeee! Cum?! Nu știi?! Îmi place mie…îmi place să mă joc numai cu ea.

Ahaa..

Dar să știi că azi nu mai sunt! (Azi-ul lui fiind ziua de miercuri.) Am fost ieri, alaltăieri…de lunea trecută sunt! Ajunge! Ce zici, nu-i de-ajuns?!!

…??!!..așa mă comport eu când nu prea mai știu ce să zic…mă ajută, ce-i drept, uneori, și fața.

Dacă mă gândesc bine mamă, ai dreptate, cred că-i de-ajuns. Vorba bunică-mii, când pe la 17 ani ai mei îmi ostoiam dorul și necazul în amor cu lacrimi cât ploile la tropice. Gata, fetița maichii, nu mai plânge, să nu-ți cauzeze!

Zic și eu, drăguțu’ mamei, las-așa, dacă zici tu, să nu-ți cauzeze!