Nu credeam sa ma simt insuficienta, desi intreaga zi nu fac altceva decat sa-mi demonstrez…suficienta! Desi am 2 maini, tot nu mi se pare ca-s de-ajuns, nici ratiunea nu-i destula…doar sufletul devine mai incapator in fiecare zi: aduna atatea priviri, gesturi, mangaiere si ..lacrimi.

   Fac “pacatul” de a cere de la mine sa ma comport “perfect” sau “aproape perfect”…si ce sa vezi…nu-mi reuseste. Rational, ce-i drept, pot intelelege la mine asta…cand ma pun in locul puilor mei..as vrea sa pot mai mult. Cam daunator pentru mine…si ce bine ar fi sa inteleg mai repede judecand dupa somnul linistit al Sarei in bratele mele sau dupa sclipirea lui Vlad cand facem ceva impreuna…ca nu e nevoie de mai mult.

  Bucuria cu care barbatelul din casa isi cheama prietenul de la gradi, intalnit in parc, sa-i arate ceva: “uite ea e surioara mea! “…si insistenta cu care-l intreaba, aproape obligandu-l sa-i raspunda afirmativ: “Nu-i asa ca e draguta?! ” ma face sa simt ca puiul cel mare e fericit in noua postura iar eu n-ar mai trebui sa-mi fac, poate, atatea griji ca el se simte neglijat…ci mai degraba important: “Mami, nu-i asa ca eu sunt fratele ei cel mai mare?”

  Apoi fericirea cu care-si anunta tatal ca maine-i ziua lui…desi nu e, dar pentru ca i-am propus sa facem un tortulet el se pregateste si pune o masinuta intr-o punga de sandwich…ca doar fara cadou nu merge…pare sa fie de bine si sa spuna mult despre sufletul lui…si cu toate astea uneori lacrimile mele curg fara sa-ntrebe…

  Mi-a spus odata o doctorita mai cu experienta ca si la al treilea se plange la fel…..m-a mai linistit ce-i drept…avand doar doi!